133851261-119352752-Tehnica-farmaceutica

Latexurile se prepară prin două metode – deja prezentate la capitolul de injectabile. Este prezentat schematic mecanismul care intervine în fabricarea unui latex oftalmic, de acetat de celuloză prin emulsionare directă.

13.15. Pseudo-latexuri oftalmice

Pseudo-latexurile oftalmice reprezintă o nouă formă farmaceutică. Ca şi latexurile oftalmice ele se aplică pe suprafaţa ochiului şi suferă în contact cu lichidul lacrimal o tranziţie de faze, care permite formarea unui gel, cu viscozitate înaltă, plecând de la o dispersie fluidă. Ca polimeri se folosesc: etilceluloză, acetoftalatul de celuloză, poloxamer 407, alcool polivinilic. Pseudolatexurile se obţin prin polimerizarea monomerilor în emulsie. Se pot aplica două metode:

1.prin evaporarea soluţiei fazei interne a unei emulsii de tip L/H. faza internă a unei emulsii L/H este constituită dintr-un amestec de solvenţi, nemiscibili cu apa, în care se dizolvă polimerul. Faza externă este formată dintr-o soluţie apoasă, care conţine emulgatorul. Prin agitare se obţine emulsia tip L/H, după care are loc evaporarea solvenţilor organici, se obţine o dispersie polimerică, iar prin evaporarea progresivă a apei se obţin particule solide de pseudolatex.

2.diluarea constituenţilor fazei externe a unei emulsii tip L/H. se prepară faza hidrofilă cu hidrocoloidul, care se amestecă cu faza organică, ce conţine electroliţi; se obţine o emulsie tip L/H, care se diluează cu apă. Adăugarea treptată de apă diminuă concentraţia în electroliţi a fazei externe şi permite ca solventul fazei interne să difuzeze continuu în faza apoasă până la miscibilitatea completă a solvenţilor. Se formează particule polimerice, insolubile, care sunt uscate prin liofilizare, rezultând o pudră fină care se redispersează uşor în mediu apos, prin agitare.

Prin instilarea în fundul de sac conjunctival a unei dispersii apoase de pseudolatex, se formează „in situ” un gel vâscos; el poate conţine substanţe active, care pot fi eliberate progresiv, prin eroziune directă de către lacrimi.

191

Capitolul XIV

DISPERSII COLOIDALE

14.1. Generalităţi

Sistemele coloidale prezintă din punct de vedere biologic o însemnătate deosebită, ştiind că toate procesele vitale sunt de natura coloidală. În cadrul coloizilor sunt incluse: sângele, membranele celulare, fibrele nervoase etc. O serie de produse naturale sau de origine sintetică constituie exemple ale acestui sistem fizic: laptele, latexul, cauciucul natural şi sintetic, sucuri din fructe, vopsele, materiale plastice, adezivi etc.

Acţiunea farmacologică a unei substanţe medicamentoase poate fi influenţată de starea coloidală. Astfel, acţiunea antiseptică, la fel ca şi tolerabilitatea, sunt mai mari la complecşii coloidali de argint decât a sărurilor ionice. Soluţiile coloidale de sulf, iod, chinină prezintă o acţiune terapeutică mai pronunţată.

Adsorbţia toxinelor din tractul gastrointestinal dă către caolin, neutralizarea excesului de acid din stomac de către hidroxidul de aluminiu sunt procese cu eficacitate crescută datorită administrării substanţelor sub forma coloidală.

Din punct de vedere al tehnologiei farmaceutice, soluţiile coloidale nu reprezintă o anumită formă farmaceutică, dar caracterizează, sub aspectul sistemului dispers, diferite forme farmaceutice. Derivaţii coloidali al argintului se utilizează ca erine, colutorii, colire; unele soluţii injectabile cu coloranţi (albastru de metilen, fluoresceina) sau cu compuşi macromoleculari (dextran, polivinilpirolidona) reprezintă preparate cu grad de dispersie coloidal. Efectul stabilizării sterice (capacitate protectoare) al coloizilor hidrofili este utilizat pentru prevenirea coagulării particulelor hidrofobe, în prezenţa electroliţilor. Astfel, solurile hidrofobe injectabile cu aur coloidal (Au98) sunt stabilizate cu gelatină. Complexul fier-dextran formează soluri hidrofile neionice adecvate tratamentului injectabil.

Mucilagiile de diferiţi produşi naturali, semisintetici sau sintetici aparţin dispersiilor coloidale, având numeroase întrebuinţări ca agenţi de stabilizare a emulsiilor, suspensiilor sau în prepararea comprimatelor.

Supozitoarele hidrosolubile pe bază de gelatină glicerinată reprezintă un hidrogel coloidal şi capsulele gelatinoase, un înveliş gel uscat sau xerogel de gelatină.

192

Acţiune proprie manifestă doar mucilagiile de agar-agar (acţiune laxativă) şi pentru atenuarea efectului caustic al cloralhidratului, mucoasa gastrică se protejează cu o soluţie coloidală de guma arabică sau metilceluloză.

Dispersiile coloidale se caracterizează prin particule cu dimensiunea de 10-9 m(1 nm) - 10-6 m (1 μm). Diferenţierea dispersiilor coloidale de sistemele grosiere se face prin următoarele caracteristici:

¾dimensiunea redusă a particulelor (observate la ultramicroscop şi întotdeauna la microscopul electronic);

¾particulele pot trece prin hârtia de filtru obişnuită, dar sunt reţinute prin dializă şi ultrafiltrare;

¾mărimea redusă a particulelor în continuă mişcare browniană nu favorizează fenomenele de sedimentare sau flotare;

¾energia liberă de suprafaţă este independenta de gradul de diviziune al particulelor.

Gradul de dispersie coloidală a unei substanţe, exprimat prin suprafaţa specifică

a fazei dispersate, poate ajunge la dimensiuni de sute şi mii de metri pătraţi. Astfel, un gram de substanţă dizolvată coloidal prezintă o suprafaţă de circa 6.000 m2, care reprezintă o foarte mare suprafaţă de separaţie şi este sursa unei serii de proprietăţi

şi fenomene de suprafaţă deosebite ale soluţiilor coloidale.

Solul este dispersia coloidală a unui solid într-un mediu lichid sau gazos; prefixele desemnează mediul de dispersie:

apa →hidrosol; aer → aerosol.

Solul este un sistem în care particulele solide formează structuri legate, conferind o anumită rezistenţă.

Clasificarea dispersiilor coloidale se poate face în funcţie de o serie de criterii: provenienţă, formă, structură, interacţiunea cu mediul de dispersie.

1.Din punct de vedere al provenienţei, coloizii sunt de natură anorganică sau organică.

-Coloizii anorganici sunt reprezentaţi de derivaţii coloidali de argint, unele preparate de hidroxid feric coloidal, sulf coloidal, aur, mercur şi cupru coloidal, bentonită, aerosil.

-Coloizii organici sunt mai numeroşi şi cu importanţă în Tehnica farmaceutică: guma arabică, tragacanta, alginaţi, metilceluloza, carboximetilceluloză, alcool polivinilic, etc.

2.Forma particulelor coloidale poate fi sferică sau liniară, formă din care fac parte coloizii macromoleculari şi unii coloizi anorganici.

3.In funcţie de structura particulelor coloidale, coloizii se împart în coloizi moleculari şi micelari.

193

-Coloizii moleculari prezintă o particulă dispersată ce reprezintă o moleculă cu dimensiunea de ordin coloidal, constituita din 103-109 atomi legaţi prin valenţe principale, ce se numeşte macromoleculă;

-Coloizii micelari (de asociaţie sau amfifili) sunt constituiţi din micromolecule, care în anumite condiţii se organizează în agregate de diferite forme (denumite micele) în care moleculele sunt unite prin valenţe secundare. Micelele sunt formate de săpunuri, coloranţi, tensioactivi.

4.Modul de interacţiune a fazei dispersate cu mediul de dispersie permite gruparea în coloizi liofobi şi liofili.

-Coloizii liofobi se caracterizează prin particule coloidale fără afinitate faţă de mediul de dispersie, în care nu se pot dizolva, şi nu pot rămâne dispersate decât în anumite condiţii. Exemple de coloizi liofobi sunt unele substanţe anorganice: sulf, argint, aur etc.

-Coloizii liofili, care includ coloizii moleculari şi cei de asociaţie, prezintă afinitate faţă de mediul de dispersie în care se dizolvă şi formează soluţia macromoleculelor. Dispersiile liofile se formează spontan la contactul lichidului cu afinitate pentru faza dispersată. Acestea sunt termodinamic stabile şi reversibile (prin îndepărtarea mediului de dispersie, se reconstituie faza solidă).

Sistemele coloidale hidrofile se pot împărţi după structura dispersiei:

¾soluţii adevărate, formate din polimeri solubili în apă (gumă arabică, polivinilpirolidona);

¾soluţii gelificate (geluri), obţinute în concentraţii mari de polimeri (gelatină, amidon, metilceluloză);

¾dispersii particulate (hidrosoli) în care solidul dispersat nu formează soluţii moleculare, dar rămâne sub formă de particule foarte mici (bentonită, celuloza microcristalină).

14.2. Proprietăţile coloizilor

Proprietăţile coloizilor includ caracteristici specifice sistemelor coloidale, dar şi unele comune sistemelor moleculare:

-nu au tendinta de solvatare;

-se transforma ireversibil dupa eliminarea

În tehnica farmaceutica, soluţiile coloidale sunt importante printr-o serie de proprietăţi: optice, cinetic moleculare, superficiale, electrice, reologice etc.

194

14.2.1. Proprietăţi optice

Dispersiile coloidale pot fi, în funcţie de caracterul lor şi de gradul de diluţie: limpezi, opalescente sau tulburi.

Observate la microscop, dispersiile coloidale apar limpezi, ca şi cele; moleculare. La ultramicroscop se observă particule luminoase, care execută mişcări vii, foarte rapide, în toate sensurile (mişcare browniană).

Lumina direcţionată pe o soluţie coloidală poate fi o parte absorbită, altă parte difuzată, refractată şi restul este transmisă ca atare prin sol. Datorită luminii refractate, solul apare tulbure, fenomen cunoscut ca efectul Tyndall. Determinarea luminii refractate este utilă pentru caracterizarea dimensiunilor particulelor, formei lor şi a interacţiunilor, în special ale substanţelor macromoleculare. Majoritatea coloizilor manifestă turbiditate mică, ce poate fi dedusă din intensitatea luminii refractate, cu condiţia ca dimensiunile particulelor să fie mai mici în comparaţie cu lungimea de undă a luminii folosite.

Gradul de turbiditate al unei soluţii coloidale depinde de greutatea moleculară

şi concentraţie.

Particulele coloidale sunt prea mici pentru a fi vizualizate la microscop.

Ultramicroscopul este folosit în tehnica microelectroforezei de măsurare a sarcinii electrice luminoase a unei soluţii coloidale, care depinde de masa moleculară şi de concentraţie. La ultramicroscop, particulele în mişcarea lor în toate sensurile apar ca puncte luminoase.

Microscopul electronic redă imaginea exactă a particulelor, ca dimensiune şi

formă.

14.2.2. Proprietăţi cinetice

Proprietăţile cinetice includ caracteristici care, sunt legate de mişcarea particulelor în mediul de dispersie.

O soluţie formată dintr-un coloid liofob prezintă o mişcare browniană mai accentuată decât una obţinută cu un coloid liofil. Fenomenul este mai slab la coloizii liofili, deoarece aceştia sunt solvataţi (hidrataţi). Sistemele coloidale prezintă o mişcare lentă a particulelor, şi căderea acestora se produce datorita gravitaţiei.

Mişcarea particulelor poate fi indusă:

-termic (mişcare browniană, difuziune, osmoză),

-gravitaţional (sedimentare),

-electric,

-sau prin vâscozitate.

În urma mişcării browniene, particulele coloidale difuzează spontan din regiunea cu o concentraţie mai mare spre o zonă cu o concentraţie mai scăzută.

Rata difuziei este exprimat de prima lege a lui Fick:

195

dmdt = −D ×S × dcdx

unde: dm - masa substanţei care difuzează în timpul dt printr-o suprafaţă S, sub influenţa unui gradient de concentraţie dcdx ; D - coeficient de difuzie; semnul

minus relevă că difuzia se produce în sensul scăderii concentraţiei.

Sedimentarea este procesul de depunere a particulelor în câmpul gravitaţional, conform legii lui Stokes:

V = 2r 2 (ρ1 − ρ2 )g

9μ

unde: r - raza particulei;

ρ1 - densitatea particulei;

ρ2 - densitatea mediului;

g- acceleraţia gravitaţională;

η- vâscozitatea mediului.

În cazul particulelor cu dimensiunea sub 0,5 μm, forţa gravitaţională nu mai este suficientă pentru a provoca sedimentarea; mişcarea browniană, difuziunea vor menţine particulele uniform repartizate în masa lichidului.

Sub influenţa forţei centrifuge se poate modifica sedimentarea, având forţe de aproximativ 106g.

În situaţia centrifugării, g este înlocuit cu ω2 X , unde ω este viteza unghiulară, iar X este distanţa dintre particulă şi centrul de rotaţie.

V = 2r 2 (ρ1 − ρ2 )ω2 X

9μ

Modificarea metodei de sedimentare prin utilizarea ultracentrifugării este necesară în cunoaşterea unor caracteristici ale coloizilor: concentraţie, masă moleculară, presiune osmotică.

Determinarea presiunii osmotice este limitată la un domeniu al masei moleculare de 104-106. Coloizii cu mase moleculare sub 104 pot trece membrana celulară, iar peste 106 se obţine o presiune osmotice prea mice şi necontrolabilă.

14.2.3. Proprietăţi superficiale

Particulele coloidale sunt caracterizate de fenomene de adsorbţie, electrocapilaritate, umectare, tensiune interfacial - proprietăţi superficiale care decurg din condiţia sistemului fizic.

Utilizarea unor substanţe coloidale în stabilizarea emulsiilor şi a suspensiilor se bazează pe proprietatea coloidului de a reduce tensiunea interfacială a particulelor dispersate (lichide, solide) într-un mediu lichid.

Prin caracteristicile de adsorbţie, umectare, tensiune interfacială; sarcină electrică, unii coloizi reprezintă substanţe auxiliare cu o deosebită importanţă în

196

formularea unor medicamente care ridică probleme în omogenitatea şi stabilitatea lor. În acelaşi timp, substanţele de natură coloidală vor influenţa comportarea generală a formelor farmaceutice care le includ, motiv pentru care aspectele menţionate vor fi urmărite şi în cadrul formelor respective: emulsii, suspensii, aerosoli.

14.2.4. Proprietăţi electrice

În contact cu mediul de dispersie (apa), majoritatea suprafeţelor particulelor dobândesc sarcină electrică ce poate proveni din disocierea electrolitică a particulelor sau prin adsorbţie de ioni din soluţie. Substanţele ionice pot avea sarcină prin ionii care rămân fixaţi pe suprafaţa particulei.

În cazul soluţiei coloidale de iodură de argint, ionii determinanţi de potenţial sunt Ag+ sau I-, care vor stabili felul sarcinii după cum va fi în exces I- sau Ag+ provenit din preparare.

În mod similar, H+ şi OH- sunt ioni determinanţi de potenţial pentru oxizii metalici şi hidroxizi (hidroxidul de magneziu şi hidroxidul de aluminiu).

Substanţe cu grupări carboxil, care ionizează, conferă suprafeţei particulelor coloidale sarcină negativă (acid nalidixic, ibuprofen). Aminoacizii şi proteinele se încarcă electric prin ionizarea grupărilor carboxil şi amină, rezultând ioni -COO- şi

NH3+. Astfel, la pH mic, proteina va fi încărcată pozitiv -NH2 → -NH3+,	iar	la pH
ridicat se va încărca negativ -COOH →COO-. La un anumit	pH,	specific

fiecărei proteine, numărul total de sarcini pozitive va egala numărul total de sarcini negative şi sarcina aparenta va fi zero, ceea ce reprezintă punctul izoelectric al proteinei. În punctul izoelectric, orice proteină puţin solubilă şi stabilă poate fi uşor precipitată de săruri.

În acest mod, insulina poate fi precipitată din soluţie hidroalcoolică la pH 5,2. Adausul de electroliţi va produce anularea sarcinilor electrice ale particulelor, producând fenomene de tulburare, floculare, sedimentare etc.

Punctul izoelectric, atins la pierderea încărcăturii electrice, va determina ciocnirea şi alipirea particulelor, respectiv coagularea. Sarcina de suprafaţă se dobândeşte prin adsorbţia selectivă a ionilor, de preferinţă negativi, în mediul apos.

Fenomenul se explică prin faptul ca, în general, cationii sunt mai hidrataţi şi pot migra mai uşor în mediul apos, faţă de anioni, care sunt mai mici şi au tendinţa mai mare de a se fixa la suprafaţa particulelor.

Prezenţa sarcinilor electrice conferă stabilitate coloizilor în soluţii diluate faţă de soluţiile coloidale concentrate, unde particulele, prin atingere, îşi pot pierde sarcina electrica şi pot sedimenta.

Se consideră că particulele coloidale în soluţie apoasă prezintă la suprafaţă un strat dublu de ioni: negativi şi pozitivi. Sarcina de suprafaţă influenţează distribuţia ionilor în mediul apos; ionii cu sarcină contrară celor de suprafaţă, denumiţi contraioni, sunt atraşi spre suprafaţă, iar ionii de acelaşi semn (co-ioni) sunt respinşi de la suprafaţă.

197

În jurul particulelor se formează un strat dublu electric, constituit din suprafaţa încărcată, un exces de neutralizant de contra-ioni în mediul apos şi o distribuţie difuză de co-ioni în mediul apos. Stratul dublu electric are o parte interioară, care închide ionii adsorbiţi, şi partea difuză, în care ionii sunt distribuiţi sub influenţa forţelor electrice şi a mişcării termice. Cele două părţi ale stratului dublu electric sunt separate de planul lui Stern, la o distanţă egală cu aproximativ raza ionului hidratat de la suprafaţă (contra-ionii se menţin la suprafaţă prin atracţie electrostatică, iar centrul acestor ioni hidrataţi formează planul Stern).

Teoria dublului strat electric a fost dezvoltată de Helmholtz, Chapman, Gouy, Stern şi este reprezentată schematic în figura următoare.

Fig.nr.25. Reprezentarea schematică a: (a) stratului dublu electric, (b) potenţialului zeta

Planul extern este situat la suprafaţa exterioară a celui de-al doilea strat; este nivelul la care particulele interacţionează între ele şi indică potenţialul zeta. Diferenţa de potenţial între suprafaţa particulei acoperite de ioni opuşi bine fixaţi şi un punct neutru reprezintă potenţialul electrocinetic zeta.

Evaluarea potenţialului zeta poate fi un indiciu în separarea de macromolecule dintr-un amestec sau al gradului de stabilitate al unei suspensii care conţine: substanţe coloidale ca stabilizanţi.

Prin electroforeză, particulele coloidale încărcate electric se deplasează spre polul de sarcină opusă. De fapt, sub acţiunea unui câmp electric, ionii pozitivi sau negativi din stratul difuz determină deplasarea spre polul de sarcină opusă.

14.2.5. Proprietăţi reologice

Comportarea reologică a sistemelor coloidale prezintă o importanţă deosebită prin caracteristicile pe care le conferă organizarea structurată în funcţie de concentraţie, temperatură, asocieri cu alte componente; condiţiile de forfecare la care sunt supuse.

198

Curgerea newtoniană sau ideal vâscoasă se produce la soluţiile coloidale diluate, al căror coeficient de vâscozitate este o constantă caracteristică (coloizi liofobi, tensioactivi, macromolecule).

Curgerea nenewtoniană, la care vâscozitatea se modifică în funcţie de tensiunea de forfecare, poate cuprinde caracteristici variate: pseudoplastice, plastice, dilatante.

Coloizii de asociaţie în concentraţie mică formează soluţii omogene; la concentraţii mari, aranjamentul micelelor poate schimba comportarea reologică spre sisteme cu o curgere pseudoplastică.

Coloizii sferici de natură macromoleculară, prin forma lor, posedă o comportare newtoniană, cu vâscozitate mică.

Substanţele macromoleculare cu formă liniară conferă vâscozitate soluţiei în funcţie de gradul de polimerizare a moleculei, de gradul de solvatare, concentraţie şi temperatură.

Macromoleculele cu utilizări în tehnologia formelor farmaceutice sunt caracterizate reologic în concentraţiile în care pot fi incluse în diverse formulări: siropul pentru diabetici, ca agenţi de emulsionare, de suspendare, la hidrogeluri şi la unele forme solide (supozitoare, comprimate, capsule).

Mucilagiile de gumă arabică şi tragacanta prezintă o curgere newtoniană în concentraţie de 1%, iar la 2% tragacanta prezintă o curgere pseudoplastică. Vâscozitatea mucilagiilor va fi micşorată la asociere cu substanţe cu densităţi mari, la modificări de pH sub 4 sau peste 7. Poliolii şi alcoolul etilic, în concentraţii mici cresc vâscozitatea, iar în concentraţii mari provoacă flocularea. Glicerolul, propilenglicolul menţin vâscozitatea de structură şi la mucilagiile de alginaţi. În cazul alginatului de sodiu se îmbunătăţeşte vâscozitatea prin adaus de calciu (lactat de calciu) în cantităţi mici.

Vâscozitatea mucilagului de bentonită este în funcţie de concentraţie. Caracterul tixotrop se evidenţiază de la concentraţia de 5% şi se menţine la pH de peste 6.

Gelatinele formează soluţii coloidale în concentraţie de 1%, peste care se obţin geluri cu vâscozitate dependentă de tipul gelatinei, pH, asocieri cu electroliţi etc. În prezenţa tamponului citrat va creşte vâscozitatea soluţiilor de gelatină, ca urmare a reorganizării moleculelor în structură de tip colagen.

Comportarea reologică a derivaţilor de celuloză este în strânsă dependenţă de tipul de compus obţinut prin semisinteză. Carboximetilceluloza sodică - eterul celulozei în care hidroxilii sunt substituiţi cu radicali carboxilici pentru a creşte solubilitatea - formează mucilagii cu vâscozitate diferită în funcţie de sort, condiţii de lucru. La concentraţii mici se obţine o curgere pseudoplastică şi în concentraţie de

5% prezintă o comportare plastică şi tixotropă. Sorturile de metilceluloză obţinute, în funcţie de gradul de polimerizare şi metoxilare, vor prezenta vâscozităţi diferite, influenţate favorabil de temperatură, care permite hidratarea macromoleculelor.

Alcoolul etilic, etanolamina, propilenglicolul, unele săruri măresc vâscozitatea.

199

Soluţiile coloidale cu alcool polivinilic sunt pseudoplastice, cu vâscozitate influenţată de prezenţa alcoolului, electroliţilor. Gelurile cu caracter tixotrop se obţin la concentraţii mari.

Soluţiile cu polivinilpirolidonă, în concentraţie de 5% se comportă ca soluţii ideal vâscoase, iar între 10 – 15% ca pseudoplastice. Vâscozitatea dispersiilor coloidale este redusă de substanţele care ar forma legaturi de hidrogen cu gruparea amidică libera a polivinilpirolidonei (nipagin, nipasol, acid sorbic etc.) cu săruri în cantităţi mari.

Carbopolul, fiind un polimer carboxivinilic uniform şi stabil, va prezenta o vâscozitate dependentă de baza cu care se face neutralizarea, pH, temperatură, prezenţa glicerolului, electroliţilor etc. Soluţia de carbopol prezintă la pH 3 o vâscozitate redusă, iar la pH 7 se obţine o structură gelică cu vâscozitate mare, trecând de la comportamentul newtonian şi pseudoplastic la cel plastic - tixotrop.

14.3. Stabilitatea fizică a sistemelor coloidale

Stabilitatea soluţiilor coloidale obţinute cu compuşi macromoleculari este mare

în comparaţie cu dispersiile coloidale liofobe, fapt explicat prin structura macromoleculelor care antrenează un strat puternic de solvatare şi a eventualei încărcări electrice a particulelor. Coloizii liofobi necesită pentru stabilizare un coloid liofil (hidrofil) având un rol de coloid protector - agent protector - peptizator. Mecanismul de stabilizare a coloizilor se bazează pe stratul de solvatare şi pe sarcina electrică de suprafaţă care împiedică alipirea, particulelor între ele.

Compuşii coloidali de argint conţin coloizi de protecţie reprezentaţi de proteine şi varietatea lor constă în proporţia de argint coloidal, natura proteinei şi tehnologia de preparare.

Ca orice sistem eterogen, soluţiile coloidale sunt supuse unor fenomene de instabilitate (sedimentare, floculare, coacervare, coagulare) în prezenţa electroliţilor, neelectroliţilor şi a altor macromolecule sau nesolvenţi.

În dispersiile coloidale se produc ciocniri între particule datorate mişcării browniene. În urma acestor ciocniri rezultă un permanent contact între particule care va duce la apariţia de flocoane sau de agregate care, în timp, pot sedimenta, sau sistemul coloidal rămâne stabil cu particule omogen dispersate.

Forţele care menţin stabilitatea unui sistem coloidal sunt forţele electrice de respingere, forţele de atracţie şi forţele ce apar din procesul de solvatare. Primele două tipuri de forţe explică stabilitatea coloizilor liofobi, şi toate trei stau la baza stabilităţii coloizilor liofili.

Flocularea este procesul de asociere a particulelor în flocoane, care prezintă un aspect lânos, neomogen. Structura flocoanelor este necompactată, în care particulele păstrează o anumită distanţă unele de altele.

Agregatele sunt aglomerări de particule în formaţiuni mai mari sau mai mici.

200