133851261-119352752-Tehnica-farmaceutica

Formula în care se prelucreaza substanţele – forma farmaceutică aleasă – este în funcţie de calea de administrare şi de solubilitatea substanţelor active, de volumul de lichid ce poate fi injectat, şi de durata efectului – de răspunsul terapeutic urmărit.

1. Substanţele medicamentoase – toate substanţele utilizate la prepararea medicamentelor injectabile trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de farmacopee şi/sau de normele de caliate în vigoare, respectiv să prezinte puritate maximă din punct de vedere chimic, fizic şi microbiologic.

Pentru anumite substanţe medicamentoase F.R. prevede sorturi comerciale cu exigenţe deosebite, care fie sunt înscrise în monografii separate, fie la monografia substanţei respective se menţionează că trebuie să îndeplinească anumite condiţii. O astfel de substanta este glucoza, în monografia căreia se precizează că la soluţiile injectabile glucoza să fie lipsită de impurităţi pirogene.

Substanţele trebuie condiţionate în recipiente şi ambalaje care să asigure atât stabilitatea fizico-chimică, cât şi evitarea impurificării cu alte substanţe sau microorganisme. Prezenţa unor impurităţi ce n-au importanţă în administrarea per os creează dificultati la prepararea soluţiilor injectabile. Astfel sulfatul de magneziu, la administrarea perorală poate conţine urme de fier, dar în soluţiile injectabile acestea pot duce la colorarea soluţiei în timpul sterilizării la cald, fiind deci interzisă prezenţa urmelor de fier în acest caz.

Impurităţile ce dau coloraţii prin descompunerea substanţelor active se pot întâlni la: glucoză, acid ascorbic, care la sterilizare se degradează şi se colorează. Urmele de oxalat de calciu din gluconatul de calciu dau precipitate în timpul sterilizării.

Carbonatul disodic prezent peste o anumită limită în carbonatul acid de sodiu face ca acesta să nu poată fi utilizat la perfuzii (determinand un pH prea alcalin).

Prezenţa impurităţilor în preparatele opoterapice – albuminele care acţionează ca sensibilizante pot flocula în timp.

Importanţa impurităţilor biologice (microorganisme, fungi, levuri, virusuri sau produsele lor de metabolizare - substanţe pirogene). F.R. X le numeşte impurităţi pirogene şi prevede controlul lor(acid ascorbic, clorhidrat de dopamină – soluţie concentrată şi diluată, glucoză, trinitrat de gliceril– soluţie concentrată şi diluată, heparină sodică, hidroxiprogesteron caproat, piracetam, clorhidrat de procaină).

Produsele chimice de sinteză sunt obţinute fără impurităţi pirogene, în timp ce produsele de origine biologică – antibiotice, glucoză, gluconat de calciu, heparina, aminoacizii, care se pretează la dezvoltarea microorganismelor, pot conţine impurităţi pirogene.

În special sunt impurificate cu substanţe pirogene cele care conţin apă de cristalizare (glucoza .1H2O), levulinat de calciu, gluconat de calciu .1H2O.

Înainte de folosirea substanţelor higroscopice sau delicvescente (cele care absorb apă din atmosferă) se recomandă uscarea acestora şi păstrarea în condiţii corespunzătoare. Se preferă utilizarea substanţele anhidre pentru a asigura un dozaj

131

corect, iar pentru a evita subdozajul substanţele higroscopice şi delicvescente se usucă la etuvă.

Ori de câte ori este posibil substanţele medicamentoase trebuie să fie livrate în cantităţi mici, iar la preparare se recomandă să fie folosită toată cantitatea din flacon.

2. Vehiculul sau solventul trebuie să fie inert din punct de vedere farmacologic, netoxic, compatibil cu sângele, nesensibilizant, neiritant.

Condiţiile de calitate pe care trebuie sa le indeplineasca solventii sunt:

¾să menţină solubilitatea substanţelor active în timp;

¾sa mentina stabilitatea din punct de vedere chimic şi fizic;

¾să nu fie afectat de variaţii de pH;

¾să nu interacţioneze cu acţiunea terapeutică a substanţei active.

Se impune o testare atentă a lipsei de toxicitate, puritate şi a lipsei de acţiune farmacologică proprie înainte de folosire.

Apa este vehiculul ideal pentru cele mai multe medicamente injectabile. Este perfect suportată de organism, are putere de dizolvare mare, dizolvă un număr mare de substanţe active, asigură o resorbţie şi o acţiune rapidă a substanţelor dizolvate şi este economică – apa fiind cel mai economic solvent.

Conform F.R. X pentru prepararea medicamentelor parenterale se foloseste „Apa distilată pentru preparate injectabile”. Se obţine din apa potabilă folosindu-se pentru distilare un distilator din sticlă neutră, din cuarţ sau inox. Se recomandă o utilizare corectă a distilatorului pe parcursul procesului de obţinere a apei distilate.

Colectarea şi conservarea se face astfel încât să se prevină orice fel de contaminare.

Conform F.R. X apa distilată pentru preparate injectabile trebuie să corespundă monografiei „Aqua destillata ad iniectabilia”. Această monografie conţine în plus faţă de monografia „Aqua destillata” următoarele prevederi: aspect limpede, practic lipsită de impurităţi în suspensie, absenţa impurităţilor pirogene. Un control al sterilităţii este obligatoriu la apa distilată utilizată la prepararea aseptică a unor soluţii injectabile, la dizolvarea pulberilor sterile pentru preparate injectabile, sau pentru diluarea preparatelor concentrate pentru administrare parenterală.

Apa distilată care este păstrată timp îndelungat după recoltare, fără precauţii speciale de conservare, se contaminează, fiind mediu prielnic pentru microorganisme.

Dacă apa distilată nu este folosită în interval de 4 ore de la distilare, se poate steriliza cu căldură sau U.V. păstrând-o corespunzător. Dacă apa distilată proaspăt colectată se păstrează în flacoane ermetic închise la o temperatură de 8-100C poate fi conservă 24 de ore.

Este preferată apa bidistilată, care se obţine prin redistilarea apei distilate în prezenţă de KMnO4 în mediu alcalin sau K2Cr2O7 în mediu acid. Substanţele

132

organice din apă sunt oxidate şi transformate în produşi stabili neantrenabili prin distilare.

Alte impurităţi care nu trebuie sa existe în apa distilata pentru soluţii injectabile sunt ionii metalici. Apa distilată trebuie să se prepare în distilatoare de sticlă (de borosilicat), de cuarţ sau metale speciale, acoperite cu staniu sau oţel inoxidabil special cu proporţii diferite de crom, nichel, cobalt.

Distilarea nu elimină gazele dizolvate în apă, în special CO2. În unele cazuri aceste gaze pot afecta stabilitatea soluţiilor injectabile care conţin barbiturice, sulfamide, aminofilină, solubile numai în mediu alcalin; la dizolvarea lor în apă distilată cu H2CO3 sau CO2 poate precipita acidul respectiv sau teofilina.

În alte cazuri oxigenul din apă poate afecta substanţele sensibile la oxidare: feniramina, clorfeniramina, promazina, clorpromazina, acidul ascorbic, fenilefrina.

Eliminarea acestor gaze se realizează prin fierberea apei distilate timp de 10 minute înainte de utilizare şi răcirea ei în vas acoperit (pentru a evita redizolvarea lor), iar pentru cantităţi mari, prin barbotarea în apă distilată a unui gaz inert(azot pur) care elimină gazele dizolvate.

Apa distilată nu poate fi folosită în cazul:

-substanţelor active sensibile la hidroliză, mai ales în timpul sterilizării formându-se produşi mai puţin activi, inerţi sau toxici;

-unei solubilităţi reduse în apă a unor substanţe active, când se impune folosirea altor solvenţi.

Alte vehicule prevăzute F.R. X. şi folosite la prepararea soluţiilor injectabile sunt uleiul de floarea soarelui şi alţi solvenţi neapoşi miscibili sau nemiscibili cu apa.

Selectarea solventului se efectuează în funcţie de capacitatea sa de dizolvare sau solubilizare, de polaritate, miscibilitatea cu apa, de vâscozitate, stabilitate, toxicitate şi acţiune fiziologică proprie.

Unii solvenţi sunt nemiscibili cu apa: uleiuri vegetale, esteri organici; alţii sunt miscibili cu apa în orice proporţie şi sunt utilizaţi în amestec cu aceasta.

Această solubilitate sau miscibilitate cu apa, influenţează deosebit difuziunea medicamentelor injectabile şi viteza lor de acţiune.

Vâscozitatea unor solvenţi: uleiuri vegetale, unii polimeri cu masă moleculară mare – PEG-uri, face medicamentul injectabil mai dureros la administrare şi întârzie cedarea substanţelor active. Sunt avantajoşi la preparatele cu acţiune întârziată.

Solvenţii neapoşi prezintă un avantaj în asigurarea stabilitatii soluţiilor fiind mai greu invadaţi de microorganisme.

Din punct de vedere chimic solvenţii neapoşi sunt mai puţin reactivi, mai putin toxici. Pentru produşii de sinteză trebuie verificată absenţa produşilor secundari toxici.

Cea mai importantă este acţiunea fiziologică proprie. Nici un alt solvent, în afară de apă, nu răspunde în totalitate următoarelor condiţii:

-lipsă de toxicitate;

-tolerabilitate perfectă;

133

-rezorbţie bună;

-lipsa de acţiune fiziologică proprie.

Majoritatea solvenţilor nu sunt folosiţi singuri ci în asociere cu apa.

Solvenţi neapoşi miscibili cu apa

Alcoolul etilic este folosit numai atunci când alte metode de preparare sunt impracticabile. Nu se foloseşte singur ci asociat în proporţii mici cu apa şi alţi solvenţi miscibili cu apa, uşurând dizolvarea următoarelor substanţe active: digoxina, ergotamina, fenitoina.

Dintre dezavantaje amintim:

-acţiune fiziologică proprie;

-senzaţie de durere;

-deteriorarea ţesuturilor la folosirea neatentă.

Deoarece în concentraţii mari precipită proteinele, nu se folosesc soluţii concentrate; se recomandă ca înainte de administrare să fie diluate – injecţie de melfalan cu alcool de 95c, se diluează la administrare cu apă sau soluţie de clorură de sodiu 9‰.

Esterii alcoolului etilic - acetat de etil sau lactat de etil. Au aceleaşi proprietăţi cu alcoolul.

Dintre polioli, cei mai folositi sunt: 1-3 şi 1-2 propan-diolul.

Propilenglicolul este cel mai puţin toxic; în proporţie de 40% propilenglicol, alături de 10% alcool etilic şi apă tamponată, sau soluţie tamponată la pH = 7, este un solvent potrivit pentru a obţine o soluţie injectabilă de digoxină, administrată fără diluare, fata de soluţia de digoxină preparată cu alcool de 70c care se administrează i.v. după diluare.

Propilenglicolul singur este folosit ca solvent pentru o soluţie stabilă de fenobarbital 10% (F.R. X.).

Se poate steriliza la 1000C fără descompunere.

Este relativ netoxic, fiind rapid metabolizat şi eliminat. La administrarea i.m. sau s.c. cauzează iritaţii severe la locul de administrare, de aceea se asociază cu anestezice – alcool benzilic.

PEG fluizi sunt utilizaţi în asociere cu alţi solvenţi hidrofili, pentru a micşora viteza de hidroliză a derivaţilor barbiturici, cloramfenicolului, rezerpinei.

Sunt netoxici, dar se pot descompune în formaldehidă la sterilizare.

Glicerina este folosită mai rar, pentru a mări capacitatea de dizolvare a apei; soluţiile respective se administreaza numai i.m. Nu trebuie folosita intr - o proporţie mai mare de 30%; proporţia optimă este de 5% fiind cea mai bine tolerată şi mai stabilă. Este folosită pentru condiţionarea unor glicozide.

Glicofurolul este eter al polietilenglicolului cu alcoolul tetrahidrofurfurilic. Nu este toxic, în amestec cu apa 10% până la 40%. Folosit la prepararea soluţiilor injectabile cu anestezice: novocaina, xilina sau cloramfenicol.

134

Alcoolul benzilic este miscibil cu apa şi uleiurile vegetale (solvenţi apolari). Măreşte coeficienul de solubilitate al unor substanţe în apă şi în uleiuri, asigurând o bună stabilitate; este antiseptic, cu acţiune anestezică proprie. Se foloseste pentru obtinerea soluţiilor injectabile de moruat de sodiu, cu acţiune sclerozantă.

Solvenţi nemiscibili cu apa

Din acest grup se folosesc uleiurile vegetale, esterii sau eterii(de sinteză) - oleat de etil, miristat de izopropil, benzoat de benzil.

Uleiurile vegetale sunt uleiuri fixe, cel mai folosit fiind uleiul de floarea soarelui. Conform FR X se foloseşte uleiul neutralizat cu indice de aciditate de cel mult 0,2 şi sterilizat la etuvă, la 140-1600C timp de 2 sau 3 ore.

Alegerea vehiculului neapos, nemiscibil cu apa se face în cazurile când substanţa activă este solubilă numai în ulei, insolubilă în apă, sau când se urmăreşte o viteză de resorbţie mai mică, deci obtinerea unor preparate cu acţiune prelungită.

Soluţiile uleioase se resorb mai greu decât soluţiile apoase, iar suspensiile uleioase au cea mai mică viteză de resorbţie; acţiunea este cea mai lentă.

Se administrează numai i.m. cu mare atenţie, pentru că la absorbţie incompletă dau flegmoane. Administrate s.c. dau iritaţii locale, iar i.v. dau embolii pulmonare.

Se mai folosesc: uleiul de arahide, măsline, migdale, soia, germeni de porumb, ulei de ricin – care este mai vâscos, se resoarbe uşor şi este bine tolerat.

Uleiurile nu sunt medii de dezvoltare a microorganismelor, dar pot conţine totuşi agenţi antimicrobieni.

Nu trebuie să conţină: ulei de parafină, parafină, peroxizi (care determină râncezirea), acizi sau alte impurităţi.

Oleatul de etil este cel mai folosit, fiind mai puţin vâscos ca uleiul. Este administrat mai uşor, mai ales iarna, dar micşorează efectul retard, se poate oxida uşor; trebuie folosit un oleat de etil lipsit de peroxizi.

Folosit pentru soluţia injectabilă cu vitamina A, vitamina D, progesteron.

Deşi mai puţin suportaţi ca apa, pentru substanţele insolubile în apă, se preferă soluţii uleioase, în loc de suspensii apoase, pentru că se realizează mai uşor dozajul exact, rezorbţie mai regulată şi stabilitate mai mare.

3. Substanţele auxiliare (Aditivi sau adjuvanţi). Sunt substanţe folosite pentru îmbunătăţirea sau menţinerea calităţii medicamentelor injectabile.

Asigurarea tolerabilităţii, stabilităţii fizico-chimice şi microbiologice a preparatelor injectabile se realizează utilizând substanţe cu rol de:

-solubilizanţi;

-izotonizanţi;

-corectori de pH;

-stabilizanţi chimici;

-conservanţi;

135

-agenţi de suspensie;

-emulgatori, etc.

Solubilizanţii sunt acele substanţe care măresc coeficientul de solubilitate.De exemplu, folosirea benzoatului de sodiu pentru solubilizarea cafeinei(Solutia injectabila de cafeina şi benzoat de sodiu), levulinatul de calciu(din Soluţia injectabilă de gluconat de calciu).

Izotonizanţii aduc soluţia injectabilă la o presiune osmotică egală cu cea a serului sanguin, mărind astfel tolerabilitatea preparatelor, respectiv starea de confort a pacientului. Cei mai folosiţi sunt clorura de sodiu şi glucoza.

Corectorii de pH se folosesc pentru corectarea pH-ului şi sunt substanţe fiziologic compatibile cu calea de administrare cât şi cu substanţele active şi solvenţii şi au o capacitate de tamponare suficientă, în zona de pH ce trebuie respectată. Se folosesc acid acetic, acid citric, acid lactic, acid tartric, acid fosforic, asociaţi cu sărurile alcaline respective astfel: acid acetic/acetat de sodiu, acid citric/citrat de sodiu, fosfat disodic/fosfat monosodic.

Sistemele tampon evită degradarea chimică a unor substanţe active la un anumit pH.

Sistemul tampon trebuie să aibă capacitate de tamponare cât mai redusă pentru a nu influenţa sistemele tampon ale organismului, în momentul administrării.

Stabilizanţii chimici sunt în principal:

1.antioxidanţii – substanţe cu potenţial redox mai mic decât al substanţei sensibile la oxidare;

2.agenţi de chelatare – care complexează urmele de metale grele;

3.substanţe sinergice care potenţează acţiunea antioxidanţilor sau agenţilor de chelatare; substanţele sinergice sunt acizi cu multe grupări OH;

4.gazele inerte N2 sau CO2 ce înlocuiesc oxigenul dizolvat în soluţie şi pe cel din

spaţiul de deasupra soluţiei din recipient.

Conservanţii sunt substanţele care opresc dezvoltarea microorganismelor din preparatele injectabile.

Termenul de conservant nu-i limitat, referindu-se la orice substanţă care întârzie sau împiedică degradarea fizică, chimică sau biologică a unui preparat (deci intră şi corectorii de pH şi stabilizanţii chimici). Conservanţii antimicrobieni sau agenţi antimicrobieni, se adaugă în preparatele condiţionate în recipiente multidoze (care pot fi invadate cu microorganisme la prelevări repetate de doza) sau la preparate ce nu pot fi sterilizate prin metodele clasice(au substanţe termolabile).

Formele farmaceutice ce nu permit sterilizarea sunt reprezentate de suspensii

şi emulsii.

Nu sunt lipsiţi de acţiune proprie, pot fi toxici şi conform Farmacopeei, nu se adaugă agenţi antimicrobieni în cazul preparatelor injectabile ce se administrează în volume mai mari de 10 ml, indiferent de calea de administrare, fiind interzişi la preparatele administrate intracisternal, peridural, intrarahidian, intracardiac, intraocular – indiferent de volumul administrat.

136

Agenţii de suspensie utilizaţi de obicei sunt macromolecule de semisinteză: metilceluluza, carboximetilceluloza sodică sau stearatul de aluminiu, ca agent de gelificare tixotrop, alături de umectanţi de tipul polisorbaţilor sau span-urilor.

Macromoleculele sunt folosite pentru a mări vâscozitatea preparatelor iar umectanţii favorizează umectarea pulberilor hidrofobe.

Emulgatorii se folosesc pentru obţinerea emulsilor injectabile de tip U/A: lecitina sintetică, fosfatidele din soia, fracţiunea fosfolipidică din gălbenuşul de ou, plus substanţele tensioactive – polisorbaţi sau pluronici (amestec de polimeri ai oxidului de etilen cu oxid de propilen).

4. Recipiente şi sisteme de închidere. Nu intră în formularea propriu-zisă. Recipientele sunt materii auxiliare de primă importanţă, după unii reprezintă o parte integrantă a formulării preparatelor injectabile, deci sunt considerate o componentă, deoarece nu există un recipient care să nu afecteze conţinutul, mai ales dacă este soluţie apoasă.

În majoritatea cazurilor soluţiile fiind sterilizate la cald, recipientele pot suferi modificari importante datorită cedării în soluţia injectabilă a unor substanţe solubile sau de particule insolubile, din materialul din care sunt fabricate.

La alegerea lui se va ţine seama de compoziţia materialului, recipientului, compoziţia preparatului ce se condiţionează şi de tratamentul la care preparatul injectabil este supus pentru sterilizare.

Alegerea se face şi în funcţie de volumul ce trebuie condiţionat, de modul de administrare şi de posibilităţile de fabricaţie.

Condiţiile esentiale pe care trebuie sa le indeplineasca recipientele folosite pentru condiţionarea preparatelor injectabile sunt:

-să nu afecteze conţinutul;

-să suporte temperaturile şi presiunile mari din timpul sterilizării;

-să protejeze medicamentele de factorii externi: lumină, umiditate, aer, etc;

-să permită examinarea conţinutului, detectând schimbările ce-l fac inutilizabil;

-să fie destul de ieftin, pentru a fi înlăturat după folosire, sau uşor de curăţat în cazul reutilizări (la flacoane).

Cele mai importante recipiente: fiolele, flacoanele de sticlă şi recipientele de material plastic.

Fiolele sunt recipiente de sticlă, cu pereţi subţiri, de formă cilindrică, sau mai rar alte forme, terminate cu o prelungire la unul sau ambele capete, care se închid prin topire şi sudare. Sunt ermetic închise, conţinând o singură doză, având capacitatea de 0,5 – 50 ml (cea mai folosită este cilindru cu fundul plat).

137

Fig.17. Tipuri de fiole

Fiolele de tip A au gâtuitura ce limitează impurificarea şi este şi locul de tăiere al fiolei.

Fiole de tip B – au fundul rotund, sunt folosite pentru condiţionarea suspensiilor injectabile; fundul rotund uşurează aspirarea cu acul de seringă.

Fiole tip C, cu 2 prelungiri, deschise la ambele capete sunt utilizate pentru condiţionarea preparatelor buvabile (vitamina D, vitamina A + D).

O caracterisitca importanta a fiolelor este capacitatea.

Fiolele standardizate au capacitatea de 1 ml, 2 ml, 5 ml, 10 ml şi 20 ml mai rar de 50 ml.

Capacitatea nominală se referă la volumul de lichid ce va fi administrat. Volumul real este ceva mai mare, pentru că au loc pierderi la aspirare în seringă (1 ml = 1,1 ml).

Fig.nr.18. Tipuri de flacoane

138

Recipiente multidoză sunt flacoane de sticlă mici prevăzute cu dop de cauciuc (a), care este fixat ermetic(sertizare) cu ajutorul unei capsule metalice de aluminiu

(b). Au o capacitate de 1 – 20 ml, foarte rar chiar 50 ml. Se folosesc pentru condiţionarea pulberilor liofilizate, a comprimatelor pentru soluţii sau suspensii injectabile, care se prepară „ex-tempore” şi a preparatelor injectabile multidoze sub formă de soluţii.

Flacoane multidoze pentru preparatele injectabile sunt de mai multe tipuri; 1,2 – flacon tip antibiotic;

3– tub multidoze (insulină);

4– flacon multidoze 50 ml;

Materia primă pentru fiole este sticla, care din punct de vedere chimic este formată dintr-un amestec complex de silicaţi sau borosilicaţi de sodiu, potasiu, calciu, aluminiu, complex sau alte metale.

Sticla trebuie să fie amorfă, obţinută din răcirea amestecului topit de substanţe anorganice. Se obtine din SiO2 cu cantităţi variabile de alţi oxizi.

Funcţie de rezistenţa hidrolitică pe care o prezintă, sticla se clasifică în patru grupe:

1.tipul I: sticla neutră sau boro-silicat, cu rezistenţă hidrolitică înaltă;

2.tipul II: sticla silico-sodico-calcică tratată la suprafaţă cu rezistenţă hidrolitică înaltă;

3.tipul III: sticla silico-sodico-calcică obişnuită cu rezistenţă hidrolitică moderată;

4.tipul IV: sticla silico-sodico-calcică obişnuită cu rezistenţă hidrolitică joasă. Pentru medicamentele parenterale se pot utiliza numai primele trei tipuri de

sticlă diferenţiat:

-pentru fiole se foloseste - tipul I – pentru ca nu cedează ioni în soluţiile apoase

(conţine acid boric, silicat de aluminiu, boraţi de aluminiu, calciu, magneziu). Are un coeficient de dilataţie termică mic. Poate fi utilizat şi pentru flacoanele de perfuzii care pot fi recuperate şi supuse mai multor sterilizări prin autoclavare;

-pentru flacoanele de soluţii perfuzabile - care nu sunt destinate a fi recuperate, se indică sticla tipul II tratată la suprafaţă;

-sticla sodo-calcică de tipul III, cu rezistenţă hidrolitică moderată se utilizează numai pentru divizarea şi condiţionarea pulberilor destinate a fi injectate după dizolvarea ex-tempore;

Reţeaua structurii de bază a sticlei formată dintr-un tetraedru al SiO2, când avem şi anhidridă borică, oxidul de bor, intră în această reţea alături de SiO2, ceilalţi oxizi nu posedă această calitate, ei fiind legaţi foarte slab în interstiţiile reţelei, deci au un anumit grad de libertate – de mişcare, ce le permite să migreze.

Oxizii migratori pot trece în soluţie, în timpul sterilizării la cald aceasta ducând la creşterea pH-ului cu efect nefavorabil asupra stabilităţii unor substanţe active.

Pentru a evita migrarea ionilor alcalini se recomandă sticla specială: sticla de tip

I sau sticla de borosilicat, neutră în toată masa, care cedează o mică proporţie de

139

alcalii la sterilizare şi sticla tip II sau sticla ordinară – sodo-calcică cu oxid de sodiu şi oxid de calciu, dar tratată la suprafaţă.

Pentru aceasta flacoanele de sticlă sunt supuse în interior unui tratament special cu anhidridă sulfuroasă, care transformă ionii alcalini de la suprafaţă în sulfaţi solubili, eliminaţi la spălări repetate cu apă distilată. Rămâne astfel la suprafaţă un strat de de SiO2 fără ioni alcalini.

Putem înlocui anhidrida sulfuroasă cu sulfat de amoniu pulbere.

Sticla neutră (borosilicat, tip I) poate suferi un tratament termic agresiv, fără să cedeze alcalinitate; are cantităţi mici de oxizi de sodiu şi calciu, are rezistenţă chimică mare şi coeficient termic de expansiune scăzut. Dezavantajul este dat de valoarea sa de pret de cost ridicat, se prelucrează greu.

Sticla sodo-calcică tratată(de tip II) se topeşte la o temperatură mai mică. Dezavantajul consta în faptul ca la un tratament termic agresiv( în timpul sterilizarii se poate altera stratul superficial neutralizat) deci nu se poate folosi decât o singură dată.

Sticla tip III sau ordinară, netratată, sodo-calcică este folosită numai pentru condiţionarea preparatelor cu lichide complet anhidre ca vehicul, sau pentru condiţionarea substanţelor solide, anhidre, în flacoane unidoză care se dizolvă sau se suspendă înainte de utilizare – antibiotice (în absenţa apei ionii nu migrează).

12.3.6. Tehnologia de fabricare a medicamentelor parenterale

Pentru realizarea unor medicamente parenterale corepunzatoare trebuie sa tine seama de masurile care trebuiesc luate pentru a evita contaminarea chimica, fizica şi micrtobiologica atat a materiilor prime cât şi a produsului finit în timpul prepararii dar şi a depozitarii şi expeditiei.

In acest sens, atat în spatiile de productie cât şi în laboratoarele farmaciilor de spital, trebuie sa existe cateva compartimente distincte şi anume:

1.compartimentul de recepţie şi depozitare al materiilor prime: substanţe active, recipienţi de condiţionare, ambalaje. Are mai multe încăperi, care trebuie să corespundă condiţiilor de calitate cerute de FR.

2.compartimentul de curăţire, rezervat operaţiilor de spălare a fiolelor şi flacoanelor, precum şi a dispozitivelor de închidere şi ustensilelor. Acest compartiment prevăzut cu spălătoare de capacitate mare,din inox; cu instalaţii cu jeturi puternice de apă şi sistem de evacuare a apelor de spălare.

3.compartimentul de preparare, unde se face dizolvarea, completarea la volum, filtrarea; în altă încăpere se face umplerea recipientelor şi închiderea lor. Exigenţa de curăţenie este mult mai ridicată decât în compartimentul de curăţire.

4.compartimentul de sterilizare, în care se află autoclave mari, perfecţionate cu sistem de control, funcţionând cu vapori de apă supraîncălziţi furnizaţi de un generator amplasat în altă clădire.

140