133851261-119352752-Tehnica-farmaceutica

Capitolul I

MEDICAMENTUL. FORMA FARMACEUTICĂ. CLASIFICARE.

1.1. Medicamentul. Forma farmaceutică.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) defineşte medicamentul astfel: “reprezintă orice substanţă sau produs destinat a fi utilizat cu scopul de a modifica sau studia un sistem fiziologic sau o stare patologică, în interesul pacientului căruia îi este administrat” ; vom putea defini medicamentul din punct de vedere al ştiinţelor farmaceutice ca fiind mai mult decât o substanţă ca atare ci o asociere de substanţe care se utilizează în scopul vindecării sau diagnosticării unei maladii prezente la om sau animale.

O altă definiţie dată medicamentului este aceea de a fi considerat o asociere de substanţe care se folosesc pentru prevenirea, ameliorarea sau vindecarea bolilor, ce poate fi folosit de bolnav după un anumit mod de administrare.

Istoric. Medicamentul a apărut odată cu omul însuşi deoarece primele medicamente sunt menţionate încă din antichitate.

Istoria medicamentului şi a actului farmaceutic a cunoscut mai multe etape în funcţie de istoria omenirii:

•Perioada religioasă – emipirică

•Perioada filozofică

•Perioada experimentală, cu apogeu în secolul al XVII lea

•Perioada ştiinţifică – determinată de cele mai multe descoperiri în domeniul ştiinţelor naturii.

La vechii greci medicamentul era un remediu, un leac de realizarea căruia se

ocupa o disciplină distinctă – farmacia galenică, definită de părintele farmaciei Claudius Galenus – ştiinţa şi arta preparării, conservării şi prezentării medicamentelor.

Plecând de la aceste începuturi s-a dezvoltat o ştiinţă complexă care studiază noţiunile teoretice şi practice privind formularea, prepararea (fabricarea), depozitarea, eliberarea şi evaluarea biofarmaceutică a medicamentelor care este tehnologia farmaceutică.

Procesul de administrare a medicamentelor în vederea rezolvării unor maladii este cunoscut sub denumirea de medicaţie.

11

Medicamentele se obţin plecând de la substanţe medicamentoase (droguri) ce pot fi de origine diferită:

•Naturală – minerală, animală, vegetală.

•Sinteză – obţinute în baza unor procedee tehnologice de semisinteză sau sinteză. Substanţa medicamentoasă(farmaceutică sau activă) este acea

componentă a unui preparat farmaceutic(medicament) care îi determină activitatea terapeutică de care este responsabil.

De asemenea este cunoscută şi noţiunea de drog sau principiu activ folosite iniţial pentru substanţele care sunt extrase din produsele vegetale.

În majoritatea situaţiilor pentru prepararea medicamentelor este necesar un proces tehnologic complex, ce însumează mai multe operaţii.

Tot forme farmaceutice sunt considerate şi unele preparate care în mod obişnuit nu se administrează ca atare, cum sunt tincturile şi extractele. Acestea se administrează prin diluare într-un vehicul şi uneori asociate cu alte componente.

Un nou concept pentru forma farmaceutică este şi acela de sistem terapeutic ce reprezintă o formă farmaceutică nouă care permite administrarea controlată pentru a rezolva probleme terapeutice specifice. Având în vedere definiţia sistemului terapeutic acesta prezintă câteva avantaje:

•Alegerea celui mai potrivit agent terapeutic ţinând cont de caracteristicile sale farmacocinetice;

•Administrarea substanţelor active pe calea cea mai potrivită pentru a evita efectele nedorite ce pot apare datorită nerespectării de către bolnav a recomandărilor cu privire la substanţa medicamentoasă respectivă;

•Înlăturarea multitudinii de efecte adverse.

1.2. Clasificarea medicamentelor

Medicamentele (formele farmaceutice) pot fi clasificate în diferite categorii urmărind o serie de criterii de clasificare:

(a) După modul de formulare şi preparare:

¾Medicamente oficinale, sunt formele farmaceutice care se prepară după formule bine cunoscute şi prevăzute în Farmacopeea Română, ediţia a X a şi a căror formulă este acceptată ca fiind înscrisă în farmacopee numai după folosiri

îndelungate şi când devin preparate de largă utilitate;

¾Medicamente magistrale, sunt preparatele ale căror formulă este stabilită de medici sub formă de reţetă şi se prepară în receptură farmacie. Modul lor de preparare şi condiţiile de calitate respectă normele indicate în farmacopeea în vigoare pentru grupa respectivă de din care fac parte. Ele au o durată redusă de valabilitate şi se prepară în cantităţi mici;

12

¾Medicamente industriale(specialităţi farmaceutice) ce formează un grup de medicamente preparate în industria farmaceutică după formule aprobate de Ministerul Sănătăţii şi Agenţia Naţională a Medicamentului. Ele prezintă câteva caracteristici: au o compoziţie fixă; poartă o denumire convenţională; corespund din punct de vedere fizico-chimic şi biologic normelor impuse de farmacopee; sunt stabile, având o valabilitate de 1-5 ani; sunt cuprinse într-un nomenclator de medicamente întocmit de Ministerul Sănătăţii prin Agenţia Naţională a Medicamentului şi se reînoieşte anual.

(b) După concepţia terapeutică

¾Medicamentele alopate sunt concepute de medicina clasică şi constituie grupul medicamentelor folosite în mod curent în terapeutică.

La baza medicaţiei alopate stă conceptul lui Hipocrate – contraria contraris

curantur – ce aplică legea contrariilor. Conform acestei concepţii, medicamentele acţionează asupra maladiei în mod antagonist, neutralizându-i efectele ca antidot. Odată descoperită cauza bolii, se administrează un medicament pentru a-i stopa evoluţia, obţinându-se astfel vindecarea.

Concepţia alopată se bazează pe cunoaşterea proprietăţilor fizico-chimice ale drogurilor, pe experimentul biologic şi rezultatul observaţiilor clinice.

¾ Medicamentele homeopate sunt rezultatul aplicării unui alt concept al lui Hipocrate – similia similibus curantur. Deci medicaţia homeopată acţionează după legea similitudinii. Un medicament homeopat este folosit împotriva unei boli dacă acesta provoacă la omul sănătos aceleaşi simptome ca maladia respectivă.

Exemplu: un medicament care produce la omul sănătos o stare febrilă şi acest medicament se administrează unui bolnav care are o stare febrilă identică va determina vindecarea.

În cazul medicaţiei homeopate este foarte important să se cunoască ce acţiune prezintă medicamentul respectiv asupra omului sănătos.

Alegerea se va face şi în funcţie de simptomele pe care bolnavul le prezintă. Tratamentul homeopat prezintă următoarele caracteristici:

-este individualizat;

-se bazează pe studierea tipului constituţional;

-medicamentele homeopate se administrează în doze foarte mici, infinitezimale, diluţiile cele mai mari fiind cele mai active în terapia homeopată.

(c)După modul de întrebuinţare

¾Medicamentele de uz intern sunt preparate farmaceutice care introduse în organism au o acţiune sistemică.

Din acest grup fac parte numai medicamentele ce se administrează pe cale orală (per os) – soluţii, pulberi, comprimate, capsule. Aceste medicamente preparate

13

în farmacie se etichetează cu eticheta de culoarea albastră ce poartă menţiunea “intern”.

¾Medicamentele de uz extern sunt acelea care se aplică pe tegumente sau mucoase şi sunt utilizate pentru acţiunea lor locală. În acest grup sunt cuprinse soluţii, spălături, unguente, supozitoare. Aceste medicamente preparate în farmacie se etichetează cu eticheta de culoare roşie cu menţiunea “extern”.

¾Medicamentele injectabile sunt preparate administrate parenteral – subcutanat, intramuscular, intravenos şi care introduse în organism prezintă acţiune sistemică. Aceste medicamente preparate în farmacie se etichetează cu eticheta de culoare galbenă cu menţiunea “injectabil”.

(d) După sistemul de dipersie

Este cel mai corect criteriu de clasificare din punct de vedere al tehnologiei de preparare.

¾Dispersii moleculare(omogene) – care la rândul lor, în funcţie de acţiunea solventului asupra substanţelor active sunt grupate în două categorii:

-medicamente obţinute prin dizolvare – soluţii apoase, alcoolice, heteroalcoolice, uleioase care se pot administra intern, extren sau parenteral.

-Medicamente obţinute prin extracţie – macerate, infuzii, decocturi, tincturi, etc.

¾Dispersii coloidale (ultramicroeterogene) – grup din care fac parte dispersiile de compuşi macromoleculari (mucilagii) – carboximetilceluloza sodică, metilceluloza, guma arabică, guma tragacanta etc.

¾Dispersii mecanice care din punct de vedere a stării de agregare se împart în trei grupe:

-lichide – emulsii, suspensii;

-semisolide (moi) – unguente, supozitoare;

-solide – pulberi, comprimate, capsule.

14

Capitolul II

CALEA DE ADMINISTRARE A MEDICAMENTELOR

În funcţie de tratamentul pe care medicul doreşte să-l aplice pacientului, de viteza de acţiune, de durata tratamentului, de biodisponibilitatea preparatului, dependent şi de tipul de individ se alege calea de administrare a medicamentelor astfel încât substanţa medicamentoasă să fie cedată în mod corespunzător.

Căile de administrare ale medicamentelor sunt:

a)Calea orală (per os, enterală) cea mai folosită cale pentru administrarea medicamentelor astfel încât să obţinem acţiunea sistemică a substanţelor. Medicamentele sunt aduse la nivelul tractului digestiv de unde substanţa medicamentoasă este absorbită la nivelul mucoasei gastrice. Administrând astfel medicamentele există riscul unei întârzieri în obţinerea efectului terapeutic, o absorbţie neregulată precum şi posibilitatea distrugerii substanţei medicamentoase de către sistemul enzimatic digestiv.

Pe această cale sunt administrate soluţiile de uz intern, emulsii şi suspensii de

uz intern, pulberi, comprimate, capsule, sisteme terapeutice cu cedare controlată.

b)Calea parenterală este calea care evită în administrarea medicamentelor primul pasaj hepatic şi este preferată în cazurile de urgenţă şi la bolnavii necooperanţi sau incapabili de a folosi alte căi de administrare a medicamentelor. Cele mai utilizate căi parenterale sunt: subcutanat (s.c.), intramuscular (i.m.), intravenos (i.v.). Este cea mai rapidă cale de absorbţie a medicamentelor iar dintre căile parenterale calea care duce la o biodiponibilitate a medicamentelor în proporţie de 100% este calea intravenoasă deoarece medicamentul ajunge direct în circulaţia sistemică prin modul de administrare.

c)Calea rectală şi vaginală când medicamentele sunt aplicate la nivelul mucoasei anale respectiv vaginală. Sunt căi cel mai adesea folosite pentru acţiunea locală a medicamentelor pentru rezolvarea unor maladii ale mucoaselor respective. Excepţie de la această regulă îl reprezintă calea rectală când se pot obţine şi

15

efecte sistemice ale medicamentelor. Administrate şi în acest mod a substanţelor active evită bariera hepatică, dar absorbţia poate fi dificilă şi neregulată.

d)Calea topică cu aplicare pe tegumente şi mucoase este folosită pentru a obţine o acţiune locală. Pe această cale se aplică forme farmaceutice din grupul – soluţii, emulsii, suspensii, aerosoli – spray, unguente, pulberi. Aceste preparate sunt aplicate pe piele, mucoasa conjunctivală, nazală, auriculară. Se recomandă ca soluţiile medicamentoase aplicate să aibă o vâscozitate mai crescută pentru ca preparatul să adere mai bine pe mucoasele respective. Şi calea topică de administrare poate fi folosită pentru obţinerea unor efecte sistemice ale medicamentelor dar absorbţia medicamentelor este neregulată.

e)Calea respiratorie constă în aplicarea medicamentelor la nivelul căilor respiratorii, zonă cu o suprafaţă de absorbţie foarte mare. Medicamentele aplicate astfel sunt un grup aparte de dispersii eterogene de solid în lichid sau solid în gaz numite aerosoli iar dimensiunea particulelor trebuie să fie foarte mică pentru a putea penetra la nivelul căilor respiratorii.

16

Capitolul III

CONDIŢIONAREA MEDICAMENTELOR

Condiţionarea medicamentelor este o operaţie complementară preparării medicamentelor şi constă în redarea formei farmaceutice, un înveliş care să-i confere protecţie medicamentului din momentul preparării şi până la folosire, dându-i aspectul definitiv.

Unele medicamente vor putea fi condiţionate astfel încât această etapă a condiţionării să fie considerată o prelungire a preparării, reprezentând etapă de condiţionare primară.

Pentru ca medicamentul să prezinte o protecţie completă este adus în final într-un ambalaj de carton etapă care reprezintă etapa de condiţionare secundară.

Ambalajul medicamentelor trebuie să îndeplinească în primul rând funcţia de protecţie şi de conservare a conţinutului, iar în al doilea rând să faciliteze manipularea, transportul, distribuirea şi eliberarea medicamentului.

Condiţionarea unui medicament este reprezentată de mai multe elemente care să îndeplinească următoarele roluri:

a)Rol de protecţie – împotriva solicitărilor mecanice – şocuri, lovituri, vibraţii, a factorilor climatici – umiditate, temperatură, presiune, lumină, microorganisme.

b)Rol funcţional – acela de a facilita manipularea medicamentului, depozitarea lui şi folosirea acestuia de către bolnav.

c)Rol de identificare şi informare, funcţie ce se referă la date privind conţinutul acestuia. Materialul de condiţionare(ambalajul) trebuie să aibă o etichetă inscripţionată astfel încât medicamentul să fie uşor identificabil atât de către farmacist cât şi de pacient. Pe lângă etichetă medicamentele vor fi însoţite de prospect, blanchetă de hârtie ce va conţine date privind modul de administrare al medicamentului respectiv, efectele adverse, efectele secundare, condiţii de păstrare, seria de fabricaţie şi termenul de valabilitate.

d)Rol de promovare a medicamentului, ambalajul prezentând o armonie

intre aspectul exterior şi conţinut. Medicamentul gata condiţionat trebuie să inspire încredere bolnavului.

În Farmacopeea Română ediţia a X a sunt prevederi precise cu privire la ambalajul medicamentelor.

În prezent în industria farmaceutică se foloseşte o gamă diversificată de materiale de condiţionare.

17

Hârtia şi materialele celulozice sunt folosite de foarte mult timp. Ele însă nu oferă protecţie suficientă împotriva umidităţii şi oxigenului din atmosferă. Ulterior s-a recurs la acoperirea hârtiei cu folii de material plastic sau ceruri, acestea având doar rol de suport, funcţia protectoare fiind tot a materialului celulozic. Se foloseşte hârtia acoperită cu amestecuri de parafină, clorură de vinil, siliconi, alcool polivinilc.

Metalul este un material de condiţionare folosit pentru un grup mai restrâns de preparate şi este folosit pentru obţinerea tuburilor, cutiilor perforate, recipientelor pentru aerosoli, garnituri metalice pentru închiderea etanş a flacoanelor pentru preparatele sterile.

Cel mai folosit metal este aluminiul iar când medicamentele sunt incompatibile cu acesta se foloseşte cositorul.

Sticla este singurul material de condiţionare folosit pentru ambalarea formelor farmaceutice. Prezintă următoarele proprietăţi:

•Inerţie chimică. Dar sunt cazuri când sticla prezintă alcalinitate datorită materialelor din care sunt obţinute – silicaţi. Această alcalinitate poate fi o problemă pentru condiţionarea soluţiilor parenterale deoarece la temperatura la care are loc sterilizarea, sticla poate imprima alcalinitate soluţiei şi astfel stabilitatea preparatului este modificată.

•Transparenţa, proprietate care este favorabilă pentru stabilirea clarităţii soluţiilor medicamentoase.

•Impermeabilitate pentru agenţii chimici şi cei proveniţi din mediul exterior.

•Rezistenţa la şocuri termice şi chimice.

•Stabilitate – sticla nu se degradează nici chiar în condiţii de mediu nefavorabile şi

protejează substanţele medicamentoase de factorii exteriori. Sticla poate prezenta şi o serie de dezavantaje :

•Fragilitatea, ceea ce impune obţinerea recipientelor de condiţionare care să fie cu pereţi groşi pentru a fi rezistente la şocuri mecanice şi la transport;

•Densitate specifică mare, care poate fi redusă doar parţial şi datorită acestei densităţi sunt mai dificil de transportat.

Dar în tehnologia farmaceutică tot mai mult sunt înlocuite materialele de condiţionare tradiţionale cu cele obţinute din plastomeri, elastomeri, iar pentru sistemele de închidere se folosesc pe lângă cele amintite şi cauciucurile naturale şi de sinteză.

Sistemul de închidere este acea parte din recipientul de condiţionare care poate să permită accesul pacientului la medicament pentru al putea administra conform posologiei recomandate de medicul curant. Trebuie astfel ales sistemul de închidere încât să permită un schimb cât mai redus între preparat şi mediul exterior, să faciliteze accesul la conţinut, să permită o prelevare cât mai corectă a dozelor iar copiii să aibă un acces limitat la medicamentul respectiv.

Farmacopeea Română ediţia a X a foloseşte pentru închiderea recipientelor de conservare a medicamentelor următoarele expresii: “bine închis”, “închis ermetic”.

18

Capitolul IV

STABILITATEA MEDICAMENTELOR

Formele farmaceutice reprezintă sisteme disperse supuse legilor termodinamicii.

Medicamentele sunt într-o stare de echilibru, dar se pot descompune prin cedarea energiei libere, moment în care ele au valoare terapeutică scăzută sau redusă la zero.

Normele de calitate în vigoare consideră că un medicament este stabil până când cantitatea de substanţă activă din compoziţia medicamentului atinge procentul de 90% din concentraţia iniţială.

Un medicament este considerat practic stabil dacă păstrat în condiţii corespunzătoare, îşi menţine neschimbate caracteristicile înscrise în monografia respectivă într-o perioadă de timp bine stabilită numită perioadă de valabilitate.

Această perioadă de valabilitate pentru unele medicamente este foarte scurtă iar pentru altele poate fi de câţiva ani, motiv pentru care este obligatorie menţionarea pe eticheta produsului atât a datei de preparare cât şi a datei de expirare a produsului farmaceutic.

În Farmacopeea Română ediţia X a întâlnim expresiile:

-“ se prepară la nevoie” sau “se prepară în cantităţi mici” în cazul în care preparatul are o valabilitate limitată.

-pentru preparatele farmaceutice realizate la receptură se consideră că perioada de valabilitate pentru produse este de cel mult 2 luni. Soluţiile extractive apoase au o valabilitate scurtă de 6-7 zile.

Pentru preparatele obţinute industrial valabilitatea este de 5 ani dacă nu există altă prevedere.

Factorii care influenţează stabilitatea medicamentelor pot fi grupaţi în factori interni şi factori externi.

A.Factorii interni

Un preparat farmaceutic, în general, are mai multe componente asociate care în anumite condiţii pot reacţiona între ele, determinând degradarea preparatului sub influenţa diferiţilor factori care provin din structura preparatului, fie datorită unei asocieri necorespunzătoare a substanţelor într-un preparat sau posibilitatea apariţiei reacţiilor dintre componente. Aceste reacţii pot să apară chiar din momentul preparării medicamentelor şi reprezintă grupul incompatibilităţilor farmaceutice.

19

Prin incompatibilitate farmaceutică se înţelege interacţiunea dintre componentele unui medicament apărute în timpul preparării. Aceste interacţiuni nedorite pot să fie observate cu ochiul liber sau nu, grupându-se astfel în două categorii:

a)Incompatibilităţile manifeste sunt modificările care pot fi percepute senzorial;

b)Incompatibilităţile ascunse (mascate)- care nu pot fi observate senzorial iar pentru depistarea lor sunt necesare aplicarea unor metode de analiză.

De asemenea, în funcţie de natura proceselor care duc la modificări în structura preparatului farmaceutic incompatibilităţile pot fi:

a)Incompatibilităţi de natură fizică: absorbţia unor componente la suprafaţa materialelor de condiţionare, dizolvarea materialului de condiţionare în solventul prepratului farmaceutic etc.;

b)Incompatibilităţi de natură chimică care se pot materializa prin reacţii de neutralizare, oxido-reducere, cu formare de complecşi etc.

B. Factorii externi

Reprezintă grupul de factori proveniţi din mediul exterior şi care pot influenţa negativ calitatea medicamentului determinând o serie de procese de instabilitate.

1)Ambalajul. Materialele din care sunt condiţionate recipientele sunt de natură diferită şi pot influenţa stabilitatea medicamentelor prin acţiunea:

9Alcaliilor cedate de sticlă din care sunt obţinute flacoanele de condiţionare;

9Ionilor metalici cedaţi de metalele din recipiente;

determinând modificări în compoziţia preparatelor farmaceutice.

Ca urmare, Farmacopeea Română ediţia X a subliniază faptul că recipientele

şi sistemele de închidere nu trebuie să interacţioneze cu substanţele din preparatele farmaceutice.

2)Aerul. Prin componentele sale: oxigen, dioxid de carbon, umiditate, microorganisme etc., poate accelera procesele de degradare ale medicamentelor.

Astfel, Farmacopeea Română ediţia X a recomandă păstrarea

medicamentelor în două categorii de recipiente:

9recipiente bine închise reprezentând sistemele de închidere astfel încât conţinutul să fie protejat de acţiunea mediului extern prin evitarea contaminării cu produse solide sau lichide, în condiţii corespunzătoare de conservare, manipulare şi transport.

9recipiente închise etanş care să protejeze conţinutul de acţiunea mediului extern prin evitarea contaminării cu produse solide, lichide, gazoase, microorganisme,

să evite pierderea apei de cristalizare sau evaporarea soluţiei în condiţii corespunzătoare de conservare, manipulare şi transport.

Pentru preparatele higroscopice sau delicvescente farmacopeea recomandă pentru conservare să fie : “ferite de lumină” sau să fie păstrate “la loc uscat”.

3)Temperatura. Variaţiile de temperatură peste limitele înscrise în farmacopee la fiecare produs duc la descompunerea chimică sau modificări de natură fizică.

20