133851261-119352752-Tehnica-farmaceutica

9.1.3. Prepararea siropurilor

În vederea preparării siropurilor farmaceutice se foloseşte zahăr care trebuie să prezinte caracteristicile prevăzute în monografia Saccharum din Farmacopeea Română ediţia X a. Se va folosi întotdeauna zahărul alb, sub formă de cristale incolore sau pulbere cristalină albă.

În Farmacopeea Română ediţia X a se prevede că prepararea siropurilor se va face prin dizolvarea zahărului în apă, soluţii medicamentoase sau soluţii extractive. Se pot adăuga substanţe auxiliare – agenţi de creştere a vâscozităţii, corectori de miros, coloranţi, conservanţi.

În farmacopee prepararea este exemplificată pentru siropul simplu şi se realizează în mai multe etape:

-dizolvarea zahărului în apă;

-completarea cu apă pentru a realiza concentraţia în zahăr menţionată;

-clarificarea;

-filtrarea;

-condiţionare.

a)Dizolvarea zahărului în apă se poate face la rece sau la cald, alegerea efectuându-se în funcţie de labilitatea chimică a substanţelor medicamentoase care sunt dizolvate în soluţie.

Dizolvarea la rece se aplică în cazul în care soluţia pentru obţinerea siropului conţine substanţe instabile termic. Concret, prepararea la rece se face prin dizolvarea “per descensum”, prin percolare sau prin simpla dizolvare a zahărului prin agitare. Metoda prezintă dezavantajul că are loc cu viteză redusă, siropul se filtrează greu, siropul este un mediu favorabil pentru dezvoltarea microorganismelor şi preparatul obţinut nu este întotdeauna limpede.

Dizolvarea zahărului la cald este cea mai folosită metodă pentru obţinerea siropurilor farmaceutice. Prezintă câteva avantaje: soluţia la cald se sterilizează deci nu va mai fi un mediu bun pentru dezvoltarea microorganismelor, se obţin soluţii clare, limpezi, deoarece eventualele substanţe albuminoidice existente în zahăr sunt

îndepărtate prin coagularea lor la cald.

Temperatura de lucru este cuprinsă între 60–100oC.

b)Completarea cu apă la concentraţia dorită se face înainte de filtrare şi se realizează pentru a avea un sirop simplu cu un conţinut în zahăr de 64%(62–66%), corespunzător la o densitate de 1,312 şi indicele de refracţie de 1,4464 – 1,4532 la temperatura camerei.

Această operaţie se poate realiza prin trei metode:

9 cu ajutorul densimetrelor. Astfel, se determină densitatea siropului după răcire cu ajutorul zaharometrelor, gradate astfel încât se poate afla direct concentraţia în zahăr şi printr-un calcul se va stabili, câtă apă se va adăuga pentru a obţine concentraţia dorită pentru siropul preparat.

61

9Cu ajutorul termometrelor. Se introduce un termometru în siropul fierbinte ştiut fiind faptul că siropul simplu are temperatura de fierbere de 105oC. Dar metoda nu este foarte sigură.

9Aducerea la masa totală prin cântărire. Astfel, după preparare, filtrare, răcire vom raporta la tara vasului de preparare şi vom completa cu apă până la masa totală de sirop care trebuie obţinut în final.

Este cea mai folosită metodă în farmacie.

c)Clarificarea siropului nu este obligatorie dar se va efectua ori de câte ori siropul obţinut nu va avea calităţile dorite. Sunt cazuri în care siropul trebuie şi decolorat.

Pentru clarificare şi decolorare se pot folosi metode fizice şi chimice.

Nu întotdeauna prin filtrare se reuşeşte şi clarificarea sau decolorarea siropului impurităţile putând trece prin porii filtrului.

Ca materiale de clarificare prin metoda fizică se folosesc: hârtia de filtru sub formă de pastă(1-5%o), cărbunele activ( 2-5%o), caolinul, Kieselguhr, dioxidul de siliciu, talcul(2-10%), carbonatul sau oxidul de magneziu care însă pot imprima siropului pHalcalin.

Metoda chimică de clarificare constă în îndepărtarea impurităţilor albuminoidice prin procedee biochimice care se bazează pe reacţii enzimatice, de precipitare a albuminelor, gumelor, pectinelor, proteinelor etc.

Clarificarea siropului în timpul fierberii constă în menţinerea siropului la temperatura de fierbere până la dispariţia spumei pe care o formează impurităţile albuminoidice, pectinele. Astfel, siropul devine clar şi este obligatorie completarea cu apă la concentraţia dorită.

d)Filtrarea siropurilor este obligatorie când siropul este cald. În farmacie filtrarea se face prin materiale textile (bumbac - tifon, fibre sintetice, lână).

e)Condiţionarea siropurilor se face în flacoane de capacitate mică (100 – 200 ml), uscate, complet umplute şi bine închise.

9.1.4. Conservarea siropurilor

Farmacopeea Română ediţia X recomandă pentru conservare, păstrarea siropurilor în flacoane de cel mult 1000 ml, pline, bine închise, la loc răcoros(8 – 15oC).

La preparare se pot adăuga conservanţi: benzoat de sodiu, acid acetilsalicilic, esteri ai acidului para hidroxibenzoic, alcool. Menţionăm că alcoolul nu se va folosi ca şi conservant pentru siropurilor de uz pediatric.

Respectând condiţiile de conservare vom putea obţine siropuri limpezi sau slab opalescente, cu gust, miros, culoare caracteristice componentelor.

Siropurile pot conţine coloranţi în vederea identificării preparatului respectiv. Alegerea culorii se va face în concordanţă cu aroma siropului respectiv.

Pentru controlul calităţii siropurilor se vor face determinări ale densităţii, indicelui de refracţie, pH-ului, conţinutului în zahăr şi în principii active.

62

9.2. Apele aromatice

Sunt soluţii apoase de uleiuri volatile destinate a fi utilizate ca atare sau ca solvenţi pentru alte soluţii medicamentoase de uz intern.

Se obţin prin două metode:

9Distilarea cu vapori de apă a produselor vegetale care conţin uleiuri volatile;

9Dizolvarea uleiurilor volatile în apă

Sunt înscrise în ediţia a IX a Farmacopeiei Române în monografia Aquae

aromaticae. Apele aromatice se folosesc rar ca atare, cel mai des sunt folosite pentru dizolvarea unor substanţe medicamentoase, soluţiile putând fi administrate intern sau aplicate extern.

Cele mai folosite ape aromatice sunt: apa de mentă, de tei, de melisă, coriandru, rose, levănţică.

Dizolvarea uleiurilor volatile se face prin triturarea unui gram de ulei volatil cu 10 g talc şi adăugarea a 100 g soluţie conservantă încălzită la aproximativ 40oC. Apoi se filtrează.

Soluţiile obţinute au o concentraţie de cel mult 0,30%o .

Apele aromatice sunt soluţii uşor alterabile, limpezi sau slab opalescente, cu miros şi gust caracteristic uleiului volatil, având densitate apropiată de apă.

Apele aromatice au o valabilitate de 6 luni iar apele care în perioada de conservare prezintă flocoane, mucegaiuri, miros modificat nu se mai folosesc. Pentru a împiedica degradarea apelor aromatice ca solvent în loc de apă se pot folosi amestecuri hidroalcoolice.

9.3. Alte soluţii medicamentoase de uz intern

Alături de siropuri şi apele aromatice în practica farmaceutică se folosesc şi alte soluţii medicamentoase care se administrează oral fiind preparate multidoză sau unidoză.

Limonadele sunt soluţii apoase de acizi minerali sau organici precum şi săruri ale acestora şi îndulcite, aromatizate având acţiune antivomitivă, laxativă sau remineralizantă, tonică.

Aceste soluţii pot fi gazoase sau negazoase. Cele gazoase conţin dioxid de carbon fie barbotat în soluţie fie rezultat în urma reacţiei dintre componente.

În Farmacopeea Română ediţia X a sunt înscrise două soluţii din grupul limonadelor: soluţia efervescentă(Limonada gazoasă sau Poţiunea Riviere) şi soluţia de citrat de magneziu(Limonada Roge).

Ele reprezintă medii prielnice pentru dezvoltarea microorganismelor motiv pentru care au o conservare limitată şi se prepară la nevoie.

63

Poţiunile sunt preparate farmaceutice ce conţin edulcoranţi, una sau mai multe substanţe medicamentoase şi se administrează cu lingura sau linguriţa. Ele se prepară la nevoie după reţete prescrise de medic, având o conservabilitate scăzută.

Elixirele sunt soluţii hidroalcoolice ce conţin edulcoranţi, aromatizanţi, una sau mai multe substanţe active. Concentraţia alcoolului variază între 10 – 35%, suficientă pentru a solubiliza unele substanţe greu solubile în apă. Au un conţinut în zahăr de aproximativ 20%. Conţin ca substanţe active: fenobarbital, amobarbital, bromuri, fier, vitamine, etc. Se administrează cu linguriţa sau în picături.

Soluţiile şi picăturile buvabile sunt preparate farmaceutice destinate administrării interne. Picăturile buvabile sunt soluţii alcoolice sau uleioase. Soluţiile buvabile sunt preparate farmaceutice de uz intern, unidoză repartizate în fiole de material plastic sau de sticlă închise ermetic prin sudare. Ele sunt prevăzute la ambele capete cu capilare închise ermetic şi pentru scoaterea soluţiei din fiolă se rup amândouă capetele. Ele conţin vitamine, minerale, oligoelemente. Se condiţionează astfel soluţiile care o valabilitate limitată. Conţinutul din fiolă se diluează înainte de utilizare.

64

Capitolul X

SOLUŢII MEDICAMENTOASE DE UZ EXTERN

În acest grup sunt cuprinse soluţiile cu acţiune locală, care se aplică pe tegumente sau mucoase, sub formă de picături, tamponări, comprese, spălături cu scopul de a preveni, trata sau ameliora anumite maladii şi pentru curăţarea şi menţinerea umidităţii pielii.

Pentru formularea soluţiilor de uz extern se folosesc ca şi solvenţi: apa, glicerina, alcoolul, amestecurile hidroalcoolice glicerinate, propilenglicol, uleiuri, ş.a.m.d.

10.1. Preparate cu aplicare auriculară

Sunt medicamentele folosite pentru tratarea maladiilor urechii şi se administrează sub formă de picături, spălături, unguente şi aerosoli.

10.1.1. Afecţiunile urechii

Urechea din punct de vedere morfologic şi histologic se compune din mai multe părţi.

Medicamentul va avea contact cu pavilionul urechii şi conductul auditiv extern, precum şi cu urechea medie, timpanul şi cavitatea acestuia. Pavilionul urechii este acoperit de piele bogată în glande sebacee şi foliculi piloşi acoperit de un strat de ţesut adipos. Pielea se subţiază treptat către parte mediană şi ajunge să fie formată numai din epiderm ce constituie membrana timpanului.

Conductul auditiv extern continuă pavilionul până la urechea medie şi se termină la timpan. El este acoperit de o membrană ce aparţine pielii. Glandele sudoripare ale acestei membrane suferă o transformare devenind glande ceruminoase care secretă o substanţă galbenă numită cerumen de consistenţă grasă.

La intrarea în conduct se găsesc numeroşi peri rigizi foarte sensibili.

Substanţele grase împreună cu celulele epiteliale descuamate alcătuiesc cerumenul aglomerat.

Urechea medie este o cameră plină cu aer inclusiv cavitatea timpanului.

Timpanul, membrană fibroasă, elastică separă urechea externă de urechea medie. El este alcătuit din piele, un strat conjunctiv şi o mucoasă. Pielea continuă pe aceea a conductului auditiv extern. Mucoasa timpanului este subţire, transparentă şi aderă de os. Această mucoasă este formată dintr – un epiteliu de celule late şi un strat fibro-elastic.

Mucoasa urechii medii are o circulaţie sanguină slabă.

65

Urechea internă cuprinde un labirint membranos, spaţiu plin cu un lichid - perilimfa, care îl apară de influenţe externe, mecanice şi termice.

Afecţiunile auriculare frecvente sunt otitele declanşate de lipsa igienei auriculară şi nazală precum şi de virulenţa mare a germenilor patogeni. Otitele sunt favorizate de boli infecto-contagioase acute şi cronice, de slaba rezistenţă a organismului, de carenţe vitaminice şi de condiţii de mediu neprielnice.

Tratamentul local se efectuează cu scopul de a înlătura supuraţiile de la nivelul timpanului, de a provoca refacerea anatomică a ţesutului şi de a elimina cauzele care întreţin supuraţia.

10.1.2. Obţinerea preparatelor auriculare

În Farmacopeea Română ediţia X a preparatele auriculare sunt înscrise în monografia Otoguttae şi definite ca fiind preparate farmaceutice lichide sub formă de soluţii, emulsii, suspensii destinate a fi administrate în conductul auditiv.

Băile auriculare sunt soluţii apoase aplicate pentru curăţarea conductului auditiv. Operaţia este efectuată doar de personalul medical. Se aplică în scopul înmuierii şi îndepărtării dopului de cerumen (format din secreţii glandulare, sebuum, epiteliu descuamat, impurităţi) sau pot servi la combaterea unor infecţii.

Administrate la nivelul urechii se face numai la nivelul conductului auditiv extern sau în urechea nelezată.

Pentru obţinerea preparatelor auriculare se folosesc ca şi solvenţi: apa, glicerina, alcool diluat, propilenglicol, uleiuri vegetale. Este recomandat ca preparatul obţinut să aibă o bună aderenţă în conductul auditiv sau timpan, fiind preferaţi solvenţii cu vâscozitate crescută care vor asigura un contact mai lung cu mucoasa. Nu se admite folosirea uleiului de parafină.

Administrarea instilaţiilor se va face doar după o prealabilă încălzire a preparatului la temperatura corpului, pentru că altfel dau senzaţii de vertij din cauza diferenţei de temperatură.

Băile auriculare se introduc prin umplerea conductului auditiv şi menţinerea timp de 5–10 minute, evacuarea se face prin înclinarea capului.

Preparatele administrate în urechea lezată sau în intervenţii chirurgicale trebuie să fie izotonice, sterile, fără adaus de conservanţi.

pH-ul soluţiilor aplicate la nivelul urechii va putea fi cuprins între 5 – 7,5. Picăturile pentru ureche se vor condiţiona în flacoane de 10 – 30 ml şi

prevăzute cu dop picurător.

10.1.3. Componentele preparatelor auriculare

Medicamentele care se administrează în ureche conţin substanţe medicamentoase, solvenţi şi substanţe auxiliare.

Dintre substanţele medicamentoase se administrează cele cu acţiune antiseptică, antimicotică, anestezică, antiinflamatoare, decongestivă, ş.a.

66

Alcoolul ca şi solvent este bine tolerat de mucoasa auriculară. Glicerolul face ca soluţiile să capete o vâscozitate crescută şi să favorizeze aderarea mai bună a medicamentului de suprafaţa internă a urechii.

Amestecurile hidroalcoolice-glicerinate măresc puterea de dizolvare a substanţelor medicamentoase şi favorizează resorbţia.

Propilenglicolul, poiletileglicolii sunt solvenţi anhidri şi posedă capacitatea de a dizolva o serie de substanţe medicamentoase din grupul anestezicelor, analgezicelor, antibiotice, fenoli, terpene, ş.a. De asemenea, pot creşte vâscozitatea necesară ca preparatul să adere pe mucoasă. Nu sunt iritanţi, toxici şi se resorb. Se pot folosi ca solvenţi ca atare sau în amestec cu apa, glicerina şi alcoolul.

Uleiurile vegetale sunt bine tolerate de piele şi de mucoasa urechii dar se resorb mai greu. Sunt folosite doar atunci când se urmăreşte acţiunea de lungă durată a preparatului medicamentos.

Soluţiile uleioase nu se recomandă în cazul otitelor supurate deoarece uleiul împiedică drenarea supuraţiei. În timpul conservării soluţiilor uleioase poate exista posibilitatea ca uleiul să sufere un proces de oxidare.

Medicamentele ce se întrebuinţează în ureche trebuie să îndeplinească o serie de condiţii de calitate:

9Să asigure un pH cuprins între 5,9 – 7,8. Când pH-ul se modifică de la acid la alcalin, mediul devine prielnic dezvoltării microorganismelor căci bacteriile şi ciupercile cresc mult mai repede în mediu alcalin;

9Să nu blocheze mişcarea cililor;

9Să nu schimbe echilibrul ionic dintre potasiu şi sodiu din lichidul urechii interne;

9Să nu fie toxice;

9Să nu fie caustice.

Soluţii cu substanţe antiseptice. Sunt folosite pentru spălarea cavităţii timpanului, ale urechii medii de secreţii şi cerumen. Ele se pot administra sub formă de instilaţii ca soluţii de carbonat acid de sodiu – 5g% în amestec de apă şi glicerină, peroxid de hidrogen diluat, acid boric 3g% în amestec hidroalcoolic, rezorcina în soluţie apoasă 5%, ş.a. Se pot folosi şi săruri cuaternare de amoniu.

Soluţii cu antibiotic.Antibioticele utilizate în tratamentul afecţiunilor urechii sunt: penicilina 1.000.000UI%, streptomicina 0,5%, cloramfenicol 0,5%, clorhidrat de tertraciclină 0,5g%, sulfat de neomicină 0,35 – 0,5g%, polimixina B 100.000UI% , sulfat de kanamicina 1%, singure sau asociate între ele şi uneori asocitae cu substanţe vasoconstrictoare – clorhidrat de efedrină; anestezice – anestezina, clorhidratul de procaină, tetracaina, lidocaina şi amilocaina; fenoli; analgezice; sulfamide şi antiinflamatoare – dexametazona, acetat de hidrocortizon.

Ca solvenţi pentru preparatele cu antibiotice se pot folosi: apa, soluţiile izotonice, soluţiile tampon, glicoli şi derivaţi, uleiuri.

67

10.2. Preparate cu aplicare endonazală

Preparatele aplicate la nivel endonazal sunt cunoscute sub denumirea de erine şi înscrise în Farmacopeea Română ediţia X a în monografia Rhinoguttae. Sunt preparate farmaceutice ce se prezintă sub formă de soluţii, suspensii, emulsii, aerosoli sau unguente.

10.2.1. Afecţiuni ale mucoasei nazale

Pentru a putea condiţiona substanţele active în diferite forme farmaceutice cu aplicare endonazală trebuie să menţionăm câteva date anatomo-fiziologice despre cavitatea nazală. Precizăm faptul că mucoasa nazală are rol de filtrare, umezire şi încălzire a aerului inspirat dar prezintă şi o zonă cu receptori olfactivi(pentru miros).

Fosele nazale sunt căptuşite în întregime de mucoasa nazală sau pituitară, care este mai groasă la nivelul cornetului inferior şi mijlociu şi mai subţire în interiorul sinusurilor. Mucoasa nazală este expusă atacului unor agenţi interni şi externi. Mişcarea ciliară constituie un mijloc de apărare al mucoasei nazale împotriva agenţilor infecţioşi. Această mişcare este condiţionată de temperatură, umiditate şi compoziţia atmosferei, de presiunea osmotică, de pH şi de existenţa unor substanţe medicamentoase.

Procesele acute sunt datorate germenilor, apariţiei toxinelor acestora, fermenţilor sau produselor de descompunere. În aceste condiţii se produce o acidoză locală şi modificarea echilibrului acido-bazic local, respectiv perturbarea echilibrului hidric.

Aceste procese conduc la modificare gradului de ionizare a ţesuturilor, cu apariţia congestiei. Ţesutul conjunctiv este implicat în procesul inflamator când cu acest prilej proteinele sunt şi ele denaturate. Secreţia nazală, la adult are un pH = 6,8 –8,4 dar în cazul rinitelor alergice, sinuzitelor secreţia devine alcalină iar în inflamaţiile acute devine acidă. Ca urmare , medicamentele alcaline nu sunt indicate în cazul rinitelor acute şi a rinosinuzitelor pentru că pot determina creşterea alcalinităţii lichidului din cavitatea nazală.

Administrarea de soluţii alcaline sau acide poate provoca distrugerea epiteiliului ciliar şi necrozarea ţesuturilor. Dar se va ţine cont de faptul că epiteliul se reface în 7 – 8 zile, iar pentru creşterea cililor sunt necesare 2- 3 luni.

Obligaţiile cerute tuturor soluţiilor administrate la acest nivel sunt acelea de a respecta cu rigurozitate activitatea fiziologică a acestei mucoase, a activităţii secretorii şi a cililor.

Administrarea medicamentelor la nivelul cavităţii nazale urmăreşte o acţiune locală, antiseptică, decongestionantă etc.

Prin administrarea preparatelor farmaceutice la nivel endonazal se obţine pe lângă un tratament local şi un efect sistemic, mucoasa nazală având o suprafaţă mare (140 – 170 cm2), puternic vascularizată, inervată şi sensibilă. Administrarea

68

medicamentelor la acest nivel va permite evitarea primului pasaj hepatic şi inactivarea substanţelor de către fluidele biologice.

Absorbţia medicamentelor cu aplicare endonazală este influenţată de mişcarea cililor , temperatură, presiunea atmosferică, pH, starea inflamatorie a mucoasei nazale.

Tratamentul la nivelul mucoasei nazale trebuie să ţină seama de influenţa componenţilor preparatului farmaceutic asupra mişcării ciliare astfel încât să nu modifice clearance–ul nazal care poate fi perturbat de starea de boală a pacientului.

10.2.2. Prepararea

Farmacopeea Română ediţia X a prevede la formularea preparatelor endonazale menţinerea pH-ului între valori de 6 – 7,5. După unii autori valorile de pH pot fi cuprinse între 6,4 – 9.

Pentru obţinerea soluţiilor cu aplicare endonazală se folosesc soluţii izotonice

(soluţia de clorură de sodiu 0,9% ; soluţia de glucoză 5%) sau ulei de floarea soarelui neutralizat.

În prezent uleiurile nu se folosesc foarte mult deoarece nu sunt miscibile cu mucusul iar în prima fază de contact vor forma o emulsie U/A care va perturba fiziologia nazală. Soluţiile uleioase nu se izotonizează pentru că nu intervin în presiunea osmotică ca şi solvenţii apoşi.

Picăturile nazale se condiţionează în flacoane având capacitatea de 30 ml, bine închise, prevăzute cu dop picurător.

Soluţiile pentru spălături nazale trebuie să fie soluţii izotonice, cu pH = 7 – 8, conţin substanţe antiseptice, fiind destinate curăţării mucoasei nazale.

10.2.3. Componentele preparatelor cu aplicare endonazală

Substanţele medicamentoase utilizate frecvent în profilaxia şi tratamentul afecţiunilor endonazale sunt: antiinfecţioase, antiseptice, anestezice, vasoconstrictoare, decongestive, antialergice, antiinflamatoare ş.a.

Compuşii argintului se folosesc sub formă de soluţii – azotatul de argint în concentraţie de 0,5 % determină oprirea mişcării cililor fără a reveni la normal. Astfel, se folosesc protargolul 1- 2g%, argirolul 1-5g%, colargolul 1- 2g% asociate sau nu cu clorhidrat de efedrină, azotat de nafazolină, sulfacetamidă sodică.

Substanţele şi uleiurile volatile se folosesc pentru acţiunea lor antiseptică, analgezică, antipruriginoasă, decongestivă. Dintre acestea frecvent se folosesc – uleiul de gomenol, de eucalipt, mentol, timol, fenol, camfor. Soluţiile se administrează sub formă de instilaţii sau inhalaţii în rinite, sinuzite, rinofaringite ca antiseptice şi decongestionante.

69

Componente	Formula A	Formula B	Formula C
Mentol	0,5	0,63	0,25
Camfor	0,3	0,47	0,25
Eucaliptol	-	0,63	-
Gomenol	2,5	-	0,25
Clorhidrat de procaină	1	-	0,4
Clorbutanol	1	1	-
Ulei de floarea soarelui la	100		-
Apa distilată la	-	100	100

Dintre antibiotice se pot folosi: penicilina sodică 500.000 – 650.000 UI%, cloramfenicolul 0,5%, sulfatul de neomicină 1%.

Ca şi vasoconstrictoare se folosesc în afecţiunile cavităţii nazale: clorhidratul de efedrină 0,5 – 1g%, adrenalină 1%o, clorhidratul de fenilefrină 0,25%, azotat sau clorhidrat de nafazolină 0,05 – 0,1g%. Este recomandat ca soluţiile să fie izotonice şi astfel sunt bine tolerate de mucoasa nazală.

Dintre substanţele cu acţiune antiinflamatoare în tratamentul afecţiunilor nazale se folosesc hidrocortizona, prednisonul, prednisolonul şi dexametazona.

Unele substanţe pot avea influenţă negativă asupra mişcării cililor în funcţie de natura şi concentraţia acestora.

Ca solvenţi se poate utiliza apa distilată, soluţii apoase, alcool, glicerol, glicolii şi derivaţii lor, uleiurile vegetale.

Apa şi soluţiile apoase curg repede de la suprafaţă mucoasei nazale către faringe. Soluţiile apoase opresc pentru o perioadă foarte scurtă de timp mişcarea cililor pentru ca apoi aceştia să – şi poată relua mişcarea normală.

Soluţiile izotonizate cu clorură de sodiu 0,9 % sau glucoză 5%, tamponate sau nu permit mişcarea normală a cililor şi nu provoacă vasodilataţie. Soluţiile hipo sau hipertonice vor determina iritaţii ale mucoasei nazale.

Alcoolul, glicerolul, glicolii nu sunt bine toleraţi de mucoasa nazală în concentraţii mai mari de 10 g% şi produc senzaţii dureroase. Alcoolul şi glicerolul în concentraţii mai mari au acţiune caustică asupra epiteliului nazal.

Polietilenglicolii, în concentraţii de 1g% în soluţii izotonice şi tamponate inhibă complet mişcarea cililor cu acţiune deshidratantă scoţând apa din ţesuturi.

Utilizarea parafinei lichide este limitată tot mai mult deoarece nu se absoarbe şi produce accidente când ajunge în alveolele pulmonare. La nivelul plămânilor provoacă parafinoame pulmonare şi favorizează procesul de sclerozare. Modificările parenchimatoase apar clinic şi radiologic ca imaginea unui cancer pulmonar. La adulţi aceste leziuni pot fi însoţite de tuse, dispnee, iar la copii parafinomul apare ca un infiltrat fără modificări anatomo-patologice.

Ca agenţi de creştere a vâscozităţii preparatelor cu aplicare endonazală se pot folosi: metilceluloza 1 – 2g%, mucilag de trgacanta, alginat de sodiu, alcool polivinilic, carboximetilceluloza sodică 1- 2g%, substanţe tensioactive neionice dintre care tween –urile în proporţie de 1g%, în soluţie de glucoză 5% la pH=7 vor mări

70